La mulți ani așa cum ești!

“Un act cu adevărat dezinteresat, mereu stârnește un altul”

“Toată lumea vrea ceva”

Am văzut filmul Klaus în prima zi a anului, și mi s-a părut, la fel ca aproape toate desenele animate, un bun exercițiu spiritual mai ales că nu avusesem încă puterea să privesc înapoi către anul ce a trecut. Nu făcusem bilanțuri. Nu aveam dorințe. Dar pentru că din perspectiva copilului ai mereu mai mult curaj, m-am ridicat deasupra timpului în prima seară a anului și am privit înapoi. Am revăzut un șir lung de căderi, de pierderi, de iluzii. A fost un an greu, dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre drumul dintre cele două replici:

— Un act cu adevărat dezinteresat, mereu stârnește un altul, spune Klaus, păpușarul bătrân, care suferea în singurătate după ce moartea îi luase iubita alături de care meșterise sute de jucării de lemn pentru viitorii lor copii ce n-au mai apucat să se nască.

— Toată lumea vrea ceva, îl sfătuiește Jesper, băiatul bogat care, pentru a se bucura în continuare de moștenirea financiară a familiei sale, este obligat de tatăl lui să devină poștaș în cel mai sărac ținut.

Pe la jumătatea filmului mi-a trecut prin minte că am început anul precum Klaus, și l-am încheiat ca Jasper, oarecum, iar de aici încolo n-am mai putut opri gândurile care căutau înțelesuri logice pentru un an ce pare că a mers în declin abrupt.

Ținutul Smeerenburg, locul în care Jasper este trimis, în mijlocul iernii, ca să dovedească că se poate descurca singur, este un loc unde oamenii se urăsc aprig, nimeni nu iubeste pe nimeni, iar regulile bunului-simț sunt la fel de folositoare precum o murătură în rețeta de cozonac. Ca să poată scăpa din acest loc oribil, Jesper trebuie să se ocupe de buna funcționare a Oficiului Poștal, și abia după ce va fi prelucrat 6000 de scrisori se va putea întoarce la viața lui privilegiată. Șase mii de scrisori într-un ținut în care nimeni nu iubește pe nimeni, unde nimeni nu vorbește cu nimeni!

Klaus și Jesper nu erau prieteni însă, la fel ca în viață, nevoia i-a făcut să lucreze împreună. Ca să îi poată ajuta pe copiii din sat cu jucării, Klaus are nevoie de poștaș, iar poștașul, Jasper, ca să poată să îndeplinească numărul de scrisori și să plece apoi din ținut, are nevoie de copiii ce îi scriu lui Klaus cerându-i jucării.

Sunt sigură că și voi, la fel ca și mine, ați avut perioade de oscilație între credința în oameni și credința că de fapt toată lumea este interesată de ceva. Dacă am pune-o în termeni psihologici, o polaritate care presează psihicul să își găsească echilibru.

Întorcându-ne la film, observăm că din nevoia lui Klaus de a ajuta, și nevoia egoistă a lui Jesper de a-și împlini misiunea, se naște o stare de armonie, copiii din ținut devin fericiți, vor să învețe ca să îi poată scrie lui Klaus, încep să se joace împreună și, ușor-ușor, acolo unde nimeni nu iubea pe nimeni, începe să se formeze o unitate, începe să bată o inimă mare, inima credinței.

Cu toții avem în noi un Klaus, un Jesper, și un copil care crede. Și tuturor ni se întâmplă, poate nu la propriu, să ajungem în ținuturi reci și dure, unde instinctul de supraviețuire ne cere să fim egoiști ca să ne salvăm, după care alunecăm pe panta învinovățirii, și atunci ne propunem disperați să fim precum Klaus, să fim mai buni, să facem lucrurile altfel. Dar Klaus suferea în singurătate, și nimic nu l-a ajutat până ce nu i-a apărut în cale Jasper, ca o contra-forță, cu dorința lui egoistă. Cu toate astea, nimic nu ar fi fost posibil, nici generozitatea lui Klaus nu s-ar fi materializat, nici dorința lui Jesper, dacă nu ar fi existat….credința copiilor.

Vă doresc ca de-a lungul acestui an, sau până la următorul bilanț, să aveți curajul de a ierta, de a crede, și de a împărtăși cu alții bucuria credinței voastre, iar atunci când vi se va părea că toate astea sunt prea grele, așezați-vă cuminți în poziția copilului, acolo unde totul este posibil, acolo unde inima credinței bate fără întreruperi, acolo unde este Dumnezeu.

Namaste🙏🏻