IUBIRE

—Cum, mami, cum îl scriu pe I mare?

Și mama se apleacă, cuprinde în palma ei pumnul micuț care ține strâns creionul, și împreună, mână în mână, trasează pe hartie un I mare cu un punct rotund exact deasupra.

—L-am făcut pe I mare, tati!!! strigă copilașul.

—L-ai făcut tu singur?

—Da, eu, și i-am pus un punct deasupra! Iar mami zâmbește- ea știe că Iubirea începe cu I.

—Și acum, ce urmează? întreabă tatăl.

—Ce urmează, mami? șoptește copilașul cu ochii curioși.

Și mama se apleacă iar asupra trupului micuț, unghiile roșii peste pumnul care strânge creionul, arată ca niște inimi mici și copilul observă:

— Mami, tu ai mai multe inimi!

—Urmează “u” de la “una” singură. Am o singură inimă.

Și mâinile împreunate plimbă mina creionului pe hârtie, iar lângă “I” apare “u”

—Iu, am scris Iu, tăticule! Haide, mami, să scriem mai mult! Ce urmează după Iu?

—Urmează “B” de la “bucurie”

—Adică punem bucurie în iubire? Și după bucurie ce mai punem, mami?

—Punem din nou un “I” apoi un “R” de la recunoștință. Și un “E” de la etern.

Iubirea este bucuria recunoștinței eterne de a fi prezent în sinele tău unic.

Sună complicat, dar complicat a fost cândva și să învățăm să scriem.

Iubirea este atenție. Iubirea este ghidare. Iubirea este prezență. Iubirea este recunoștință. Iubirea este drumul ce te duce la cunoaștere. La împlinire. La tine. La Dumnezeu.